Panik à la boutique/Sur le périphérique/C’est la panik, panik, panik

întotdeauna vine când îl aştepţi mai puţin. când eşti sigură că nu o să mai apară, că doar i-ai arătat tu ultima oară.

eşti la volan. eşti în direct. eşti la piaţă. eşti pe alee, în pădure, alergi. eşti pe canapea. eşti la masă, cu ai tăi. eşti pe stradă. eşti într-unul din zecile de locuri familiare. nu în avion, unde nu te-ar mira să apară. nu noaptea, în parcarea de sub pădure. nu singură într-un oraş necunoscut, în  cartierul cel mai rău famat. nu singură cu doi copii în casă cînd începe cutremurul.

nu te previne. nu aruncă buzduganul cale de două poştii înainte, să te anunţe. se instalează, brusc, neaşteptat, cu o violenţă care te destabilizează. mai întâi e căldura insuportabilă care îţi cuprinde viscerele şi îţi înmoaie genunchii. ai senzaţia că o să leşini, dar nu leşini. ar fi prea simplu să scapi doar cu atît. apoi nu mai vezi literele pe prompter. păi bine coaie, acu? aşa ne-am înţeles? nu puteai să mai aştepţi zece minute să ies? şi drept răspuns te umple cu un val de căldură în cap. şi te sperii. rău. inima o ia ranza. tahicardie: 130 puls. tensiune 8. auzi în cască: ce e cu tine? oprim? îţi auzim inima ca prin stetoscop. băi, eu cred că leşin. sau mor. fiţi pe fază.

alergi. nimeni pe alee. apoi cineva începe să plimbe copacii în jurul tău. păsările tac. nu e eroare în matrix. 20987584 de gînduri îţi trec prin cap cu viteza TGV-ului, deraiază şi sucombă. unde sunt oamenii cu care te întâlneşti de obicei? bătrîna cu mulţi cîini care te salută dimineaţa? cine a golit priveliştea? mierlele, cintezoii? nu, că nu are cum, e ca în filmul ăla cînd dispar toţi şi rămâne Champs-Élysées gol. ameţeşti şi te laşi în genunchi. încerci să îţi aminteşti tehnica aia de respiraţie, cum era? inspiri, ţii, repiri, ţii. încă o dată. haide. te ridici. aştepţi să treacă, să poţi păşi. iar mintea, mintea croşetează spaime care te copleşesc. spaime fără obiect, senzaţii exacerbate care te paralizează. gura ţi se încleştează. tremuri spasmodic şi incontrolabil. ai vrea să mori, dar nu mori.

anxietatea nu e frică.

eşti pe drum. copiii în spate. în maşină se aude tare jet, are u gonna be my girl. fetele cîntă. în faţă, un bmw de italia, de exemplu. merge şerpuind. contrasens, sens, contrasens, sens. wait, cut, cut. nimeni nu conduce aşa. iar plimbă cineva peisajul? şoseaua? bmwul? ceva nu e în regulă cu scena asta, eroare în matrix. iaar? cîte erori are şi matricea asta? alo, reparaţi matrixu, vă rog eu, sunt cu copiii în maşină. încetineşti, deschizi geamul, încerci să furi o gură de aer, poate îl păcăleşti. plouă. bigudiurile, care nu au simţit nimic: mama, închide geamul ăla. respiri tot mai greu, nu mai vezi drumul. tragi pe dreapta. ieşi în ploaie. respiri, ţii, inspiri, ţii. urci înapoi la volan.

atacul de panică nu e atunci cînd conştientizezi că ţi-e frică. nu e nici cînd simţi panică fiindcă eşti într-o situaţie limită. e mătuşa enervantă picată în vizită, neanunţată, care îţi anulează brusc orice plan. e mai mult. e moartea mătuşii enervante, venită în vizită şi care face infarct la masă.

două luni am ajuns la urgenţe tremurînd, vomînd. perfuzii, calmante. diagnostic necunoscut. analize. sînge. urină. stomac. helicobacterpilori. ficat. sindrom gilbert. rinichi. ecografe. sînge. domnişoară, analizele sunt perfecte, nu e nimic în neregulă cu dumneavoastră, clinic. nu zău. mizam şi eu pe tine să fii de gaşcă. să îmi găseşti o bacterie, un virus, orice. să îmi prescrii un tratament, să mă fac bine. şi acu ce facem, doctore? operaţia a fost un succes, pacientul e mort. băi, mie să-mi găsiţi ce am. nu aveţi nimic, domnişoară. păi şi internările de urgenţă? voma, tremuratul, tensiunea? ridicau, pe rînd, din umeri. o fi toxi-infecţii. o dată pe săptămînă?! ia să nu mai mănânc eu de la gunoi…nuuu, că aveţi dreptate, am şi obiceiul ăsta prost să mănânc de pe jos…

apoi de ziua mea, acum ceva  ani, s-a instalat. nu unul, ci o cascadă. primul, la muncă, cu o violenţă extraordinară.  apoi, încă vreo 4, la volan. m-am dus la psihiatra mea. a zîmbit. iubito, faci atacuri de panică de manual. pastile. somn. anxiar sub limbă, de trei ori pe zi. somn. somn.

viaţa curge normal. aproape normal. singură. dimineaţa sună ceasul, trezeşti copiii, îi duci la şcoală. treci pe interzis, că te grăbeşti. vii înapoi. alergi juma de oră. pui rufe la spălat. strîngi. faci de mâncare. faci cumpărături, tîri de plasele grele. oră la psiholog. repede, să iei bigudiul de la şcoală. îi dai de mîncare. pleci la muncă. te opreşti să plăteşti cablul şi netul. muncă. la zece seara te întorci. copiii te iau de nouă. le dai iar de mîncare. îi culci. eşti frîntă dar nu poţi adormi. te zvîrcoleşti singură în patul tău rece de parcă cineva ar fi aruncat o mînă de şerpi. faci socoteli. timpul pentru copii. şcoala. temele. serviciul. banii. apare mînuţa care scrie singură în capul tău texte pe care uneori le transcrii aici, din memorie. adormi cumva. vin coşmarurile. te trezeşti. o iei de la capăt. şi apoi vine el, atacul. şi trebuie să reiei tot, de la capăt. dar nimic nu mai e la fel. te temi să nu reapară iar teama îl aduce înapoi. munceşti, conduci, vorbeşti la telefon, te machiezi, faci duş, scrii, citeşti, dar într-un colţ de cortex apasă continuu groaza că vine iar. iar groaza îl aduce. eşti într-un loop. continuu. fără încetare. nu ai cum sa scapi. e catch 22.. no win situation.

şi într-o zi îţi aduni tot curajul, generat şi el tot de spaimă. îl priveşti în ochi şi îi zici: coaie, ştiu cine eşti, că m-am interesat. acu ştiu de tine.  că mimezi orice ce boală vrei tu şi îmi faci rău. dar sunt mai şmecheră ca tine fiindcă ştiu că eşti doar mimetic şi că nu mă poţi omorî chiar dacă o arzi ca şi cum ai putea. dă-i drumul de aici, nu auzi că ştiu de tine?!se lasă dus cu greu. dar se duce. pleacă. tu respiri uşurată. te duci în oglindă, te feliciţi. l-am pus pe fugă. gata, nu mai vine.

atacul de panică e un interlop din ăla de cere taxa de protecţie. fiindcă ştii ce rău îţi face, plăteşti. îi dai avans pe 2 ani. îi zici, ia d-aici să nu te mai văd o vreme. uite şi bonus. şi stai liniştit, că doar ai plătit. şi nu trece anul că apare, cînd tu erai cel mai relaxat. şi îţi umple uşa şi creierul: ce, credeai că ai scăpat aşa de uşor?

o alergare

Umblam aşa, prin aerul desfrunzit şi neverosimil de cald, pe stradă în sus, spre capul satului, spre şoşpătak. Aşa îmi vine, să mă ridic de la mesele astea festive, să o iau unde văd cu ochii, în zare. Mama-mare ştie. Îmi zice şi acum: unde te duci, pe câmp, nu? Aşa faci, de câte ori vii, umbli de nebună pe câmpuri. Aşa fac, mamă-mare, umblu de nebună pe câmpuri. Mama mare are aproape 90 de ani şi ochii albiţi, abia mai zăreşte cu ei, dar mă simte cu mintea trează încă.

Păşesc pe asfaltul cald şi indiferent prin văzduhul galben şi tu păşeşti lângă mine. Strâns. Eu merg în faţă, fără să te privesc, tu ţii şi mai aproape. Îmi vorbeşti, deşi aş vrea să îmi taci. Mă atingi, deşi aş vrea să mergi pe lângă. Aşa a fost mereu cu noi, nu-i de mirare că nu mai e. Tu nu mă înţelegi, mă opresc şi îţi spun, nu ştii să mă iubeşti pe mine toată. Şi lacrimile îmi brăzdează obrajii şi tu te miri, oare de ce plâng şi iar întrebi şi eu iar tac şi croşetez gânduri ce vor deveni texte iar tu nu te poţi opri din întrebat, dar nici eu din tăcut.

Şi umblu mai departe, cu îndărătnicie, cu lacrimile toate pe faţă. Tu umbli după mine, umbli după mine. Eu fac dreapta, pe potecă, tu umbli după mine. Sunt verzi câmpurile, pământurile reavene de parcă n-ar fi toamna la un capăt. Un cer albastru nesfârşit, peste noi. Trei dâre de nori cirus şi tufe de măceşe coapte cu fructe mici şi roşii, perfecte. Mă uit printr-o ramură de măceş la dealuri şi la cer. Uite, aici am copilărit eu. Pe dealurile astea. În livezile astea fără pomi acum. Din valea asta am cules măcriş şi sângele-voinicului. Mă aplec şi rup o brânduşă violet. O strâng între degete. Ţi-aş fi cules-o eu, zici. E otrăvitoare, răspund maliţios şi mă aplec după o păpădie înflorită, de parcă ar fi primăvară totuşi. Şi stau încremenită, aşa, între dealurile verzi cu iarbă udă, lângă câteva tufe de măceşe, strivind între degete două flori. Nu aud ce îmi spui, mi-ascult doar gândul împletind mai departe.

Şi cum stau şi fixez zarea, o căprioară ţâşneşte hăituită de-un câine, ca pe un ecran. O aud cum respiră, îi simt inima galopând gata să crape de parcă ar fi inima mea. Alergă tare, disperat, cu salturi, iar câinele aleargă în urma ei. Dar nu ţine pasul, încetineşte, renunţă. Se întoarce, în timp ce căprioara tresaltă mai departe, pe câmpuri, până dispare.

Vezi, îţi spun, oricât ar alerga-o,căprioara tot scapă. Tot scapă.

căsuţa celor trei fetiţe

căsuţa celor trei fetiţe e aseptică, aidoma unui salon de naşteri. miroase a levănţică, în căsuţă, şi vag de tot a rufe proaspăt spălate. dimineaţa aerul se umple de stropi infimi de parfum care plutesc aşa, din dormitor pînă la uşă şi apoi în lift, prin parcarea subterană. hepi, sharpeiul vecinului de la 11 îi adulmecă şi latră dement, de parcă i-ar certa.

noaptea, fetiţele dorm iar trupurile li se aburesc de somn. cele mici, în cutiuţele lor de chibrituri de-o parte şi de alta a camerei verde-măr-verde. îşi agaţă uşor de tot fricile de braţele candelabrului-anti-frică-de-la-ikea, să nu se rupă şi să cadă în visele lor. în caz de cutremur, candelabrul e prevăzut cu un dispozitiv care împachetează rapid fricile şi le încuie. altfel, dimineaţa fetiţele le îmbracă la loc, peste pielea goală, ca să nu plece la şcoală nepregătite. numai cea mare doarme într-o cameră unde cresc lalele sidefii pe un perete vişiniu-vişină-putredă. doarme încolăcită, în poziţie fetală şi suspină. prin camera ei, printre lalele, se perindă, pe rînd, o ursoaică înfometată cu puii ei, un val uriaş, o pereche de aripi albe care ştiu să zboare, celelalte două fetiţe, din nou ursoaica, ursoaica, ursoaica, un set de transpiraţii reci, unul de fierbinţi, singurătatea înveşmîntată în gris-perle,  o domnişoară inocentă, un text între somn şi veghe, unu, doi programatori goi, un păpuşar sau un DJ, căderi de zăpezi, turbioane de apă. şi puţin soare – cam 23%. fetiţa cea mare doarme îmbrăcată cu fricile ei, nu are candelabru-anti-frică unde le agăţa.

căsuţa celor trei fetiţe mai are o cameră albă, cu pereţi pe care au înflorit lalele-stilizate-alb-roşu-alb-dalb şi geamuri uriaşe, cu levănţică, care  cresc în pădure şi o canapea albă-dalbă-care-are-memoria-tuturor-trupurilor-care-s-au-tolănit-în-ea. în camera albă nu doarme nimeni decît tăcerile fiecăreia.

azi

 

 
am fost mai mult femeie decît mamă (ţi-am vorbit, desigur că nu îţi aminteşti, în seara aia de primăvară timpurie când nu îţi păsa de mine, despre cele două femei care sălăşluiesc în mine, se completează, simbiotice, cresc, descresc, sarcini toxice una pentru cealaltă, surori şi duşmance, iubite uneori), mai mult anxioasă, mai mult halucinată, mai mult obosită, nu îndeajuns de frumoasă, prea palidă poate, mai mult iarnă, mai mult ceai de sunătoare, mai mult sex, will you give me oral pleasure, si apoi candoare. când doare, doare.
and yes, I could be the most egocentric, self-involved and delusional person you have ever met.

dezorganizată fiind, şedinţe cu părinţi cutreieram

de când m-am trezit mamă, mă dau în vânt după şedinţele cu părinţii.

la început, la grădi, la aia mare nu mă lua nimeni în seamă. tu… a cui soră eşti?!, mă întreba educatoarea, cu o sprânceană ridicată a dispreţ, când mă afirmam şi eu. mă enervam, mă băteam cu pumnul în piept că şi eu sunt părinte, am şi eu ceva de zis, că deşi par sora fie-mii, am făcut-o la câţiva ani după majorat şi sunt o mamă, tratează-mă ca pe o mamă. eram minoritate, însă, între toate doamnele acelea, cu prestanţă  şi sacou.

deunăzi am avut şedinţa obligatorie de început de an şcolar. cum ăleia mici i-au schimbat învăţătoarea, şedinţa era cu atât mai importantă, că trebuia să ne cunoaştem. deşi mi-era aproape imposibil, am fugit de la serviciu, cu gândul că nu voi putea sta până la capăt.

am ajuns, alergată. mereu mi-am zis că ar trebui să ţin seamă de evenimentele de genul să mă îmbrac şi eu ca o doamnă, dar nu ştiu cum nu îmi iese niciodată. aşa că tot în shoesi, vestă, tricou am descins, printre stimabilele şi elegantele doamne.

pentru început ne împarte nişte chestionare. pesemne să cunoască mai bine copilul, zice mintea mea în gândul ei.

ajung la întrebarea 3: din ce fel de familie face parte copilul: (a. normala, b. monoparentala, c. dezorganizată).

iau foc instant, cu vâlvătăi până la tavan, de parcă ar fi turnat benzină peste mine. zic: nu vă supăraţi, poate ne şi explicaţi înţelesurile celor trei tipuri de familie, că mie îmi scapă. aaa, zice, dar e clar, normală e când sunt ambii părinţi, monoparentală, dacă unul din părinţi a murit sau e necunoscut, iar dezorganizată, când sunt despărţiţi.

pfooooooooai. adică, cum ar veni, io sunt dezorganizată. doamna din banca a doua, da, da, doamna director, aia cam dusă cu capul, cu barbatul alcoolic, aia bifează la familie normală, iar eu la dezorganizată. şi astalaltă, din spatele meu, care are 34 de ani şi soţul ei 60, care oricum nu este în ţară nicio lună pe an, şi doamna, tot la normală se bifează. iar eu, cum zic, la dezorganizată.

în mod normal aş fi făcut un scandal monstru. le-aş fi explicat comuniştilor ălora că dezorganizate sunt mamele lor. că nu poţi pune etichete şi arunca aşa cu cuvinte stigmat. că dezorganizat te duce cu gândul la o mamă prostituată cu amant beţiv şi violent, care şi-a lăsat copiii la orfelinat. dar nu aveam timp. şi mi s-a făcut şi foarte, foarte silă. o silă amestecată cu tristeţe. m-am uitat la mine, păi normal că sunt dezorganizată, ce, aşa arată o mamă organizată? uite doamnele, pantofiorul cu toc, verigheta de aur şi inelul cu diamant strălucind pe degetul cu unghie falsă, părul tapat, sacoaşul de ştofă, gentuţa, tot absolut.

nu am bifat nimic, pentru că nu mă recunoşteam în nimic.

mă gândesc ca, pentru cazuri de genul, să îmi deschid o afacere, poate or mai fi doamne în situaţie, şi au nevoie. să închiriez soţi cu ziua, just for the ocasion. să putem bifa la normală, nu la dezorganizată.

later edit: sigur,  afacerea se poate extinde. şi anunţul să sune: închiriem soţ cu ziua, numai pentru ocazii speciale. mese in familie,nunţi, înmormântări, botezuri, revelion, crăciun, serbarea de sfârşit de an, etc., oriunde e mai bine să ai un soţ, ca să nu te faci de rahat.

 

nimic de afişat

ideea de sms cuvântează? şi dacă da, cu ce vorbe?

uneori sunt proastă. da’ nu oricum. ci proastă ca noaptea. simt aşa vorbele pe buricele degetelor, mă mănâncă şi totuşi când le tastez ceea ce iese nu exprimă ceea ce vreau. eu numesc asta prostie.

altădată sunt doar redundantă. la dracu, cuvintele sunt aceleaşi pentru acelaşi gen de trăire. iar dacă trăirea e specială, ai belit-o, tre să te documentezi o săptămână ca să găseşti fix vorba care să surprindă nuanţa, asta dacă ai noroc. fiindcă mie îmi pasă de vorbe. şi de nuanţe.

de mult mai puţine ori reuşesc. atunci sunt fericită.

m-am gândit să brevetez ideea de mesaj gol. mesajul de umplut cu orice vrei tu, iubitul meu /iubita mea. cu orice ştii tu că aş putea simţi eu. cand sună telefonul a mesaj, deschizi si îţi apare: nimic de afişat. cum sună: nimic de afişat.mai inteligent decât orice semn, orice foc pe deal, orice vorbă pe care au mai spus-o milioane înaintea ta. nimic de afişat. nimic care să poată încăpea în vorbele din masa vocabularului, adică. ceva atât de intens încât nu poate fi exprimat în cele 140 de caractere ale unui short message. ceva ce numai noi doi ştim.

ceci n’est pas un leçon

cei care împroaşcă cu veninul cel mai letal au nevoie de îmbraţişarea cea mai caldă. de dragostea cea mai mare. de condescendenţa şi înţelegerea celui scuipat. în spatele fiecărui gest urât e multă durere, frustrare, invidie, complexe, iar reacţia duce la şi mai mult venin, la şi mai multă răutate. un cerc vicios, nesfârşit, de energii rele.

să întorci celălalt obraz  înseamnă să nu întorci răul făcut, să nu îl perpetuezi. să-l opreşti la tine. iubeşte-ţi duşmanul, asemenea. întoarce un zâmbet haterului tău. o să-l descumpăneşti, căci nu se aşteaptă. învaţă-l lecţia iertării şi a umilinţei.

la un moment dat, conduceam un colectiv de oameni. eram şefă de o zi. mă apropiasem de nişte fete nervoase. nu m-au văzut. una mă înjura cu foc, deşi nu mă cunoştea, nu îi adresasem niciun cuvânt încă. când a ridicat ochii şi m-a văzut, s-a înroşit, dar a rămas băţoasă, nu s-a scuzat, a preferat să mă sfideze. am coborât în birou, am sunat-o că o aştept să stăm de vorbă. venise pregătită să fie sancţionată sau măcar săpunită. eu am întrebat-o sincer, cu blândeţe şi fără pic de ironie, cu ce am greşit deja să mă înjure, să-mi spună că nu vreau să începem pe un picior atât de greşit. a început să plângă, nu se aştepta la asta, aştepta consecinţe dure.  mai târziu, când am devenit prietene, mi-a spus că a fost una dintre lecţiile cele mai importante de viaţă.

oamenii nu sunt fundamentali buni, dar nici fundamentali răi. doar diferiţi.  înainte de a se urî, nu îşi dau răgaz să se cunoască, să afle fiecare ce poveste duce în spate, câtă durere a înmagazinat celălalt sau câtă frustrare.

eu una am stârnit mereu ură în semeni, de când mă ştiu. oamenii simt nevoia să mă desfiinţeze. mai ales cei care nu mă cunosc prea bine sau deloc.  cândva, asta mă afecta grav. aşa e când centrul de echilibru nu se află în interiorul tău, ci în exterior, la ceilalţi. criticile şi duşmănia nu te pot ucide, dar te pot destabiliza.

e greu să ierţi. iartă-l pe ăla care te jigneşte, te umileşte, care te bârfeşte, care te loveşte pe la spate, dacă poţi. iartă-l pe violator, pe tatăl abuziv şi violent, pe mama indiferentă, pe şeful despotic, pe prietenul care te trădează, pe partenerul care te înşeală, pe haterul care te insultă fără să te cunoască. iartă-i pe toţi, dacă te ţine. iartă-te pe tine, mai întâi, că ai permis să ţi se întâmple toate astea. iartă-te pentru ce ai greşit tu lor, fiecăruia în parte, şi altora ca ei. iartă-te, dacă poţi. dar iartă-i şi iartă-te pe bune. vei şti că ai făcut-o atunci când nu vei mai simţi ciupitura aia în stomac.

ce stârneşti în oameni, mai ales atunci când nu li te adresezi în mod direct, este problema lor, nu a ta. jignirile, insultele, judecăţile strâmbe de valoare despre ei vorbesc, nu despre tine.

iar asta nu e o lecţie despre iertare. cine sunt eu să dau lecţii?

nici eu nu mi-am cerut iertare întotdeauna. nici eu nu am recunoscut când am greşit, mereu. nici eu nu am ştiut să iert aşa cum mi-aş fi dorit. să iert cu adevărat, până în prăsele,  în vintre, până la iubire de aproapele duşmănos şi greşitor.

e complicat să ierţi. dar să ignori, e bucăţică de prăjitură.